ORDINARE. Contextul textelor biblice.
Considerând rolul pe care l-a avut slujirea pe tot parcursul istoriei Bisericii, găsim referinţe la forma de structură în închinare în Noul Testament.
Într-adevăr, cuvântul „ordinare” nu apare deloc, şi nu apare nici verbul „a ordina” cu sensul specific pe care îl cunoaştem astăzi. În versiunea actuală a Bibliei există mai multe verbe care sunt traduse cu „a ordina”, dar toate acestea înseamnă mai degrabă „a numi”. De exemplu, cheirotoneo este folosit cu privire la bătrânii din anumite biserici din Galatia (Faptele Apostolilor 14:23), dar înainte de a considera că verbul denotă „ordinare” în sensul în care îl folosim, noi trebuie mai întâi să observăm felul în care este folosit în pasaje cum ar fi 2 Corinteni 8:19, unde se referă la fratele care a fost „ales de Biserici să meargă împreună cu noi…”
Cei doisprezece au fost aleşi de Cristos ca să stea aproape de El şi să-i trimită pentru a sluji altora (Marcu 3:14). Nu se spune însă nici un cuvânt de ordinare. Marcu spune că Isus a rânduit (poieo, a face) doisprezece, iar Luca ne spune că Isus i-a „ales (eklego)” (Marcu 3:14; Luca 6:13). Acesta a fost un moment foarte solemn (Luca ne spune că înainte de a face această alegere, Isus S-a rugat toată noaptea). Nu se aminteşte însă de nici o ordinare. Ioan ne spune că Domnul cel înviat a suflat peste zece dintre ucenici zicând: „Luaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:22); este dificil însă să vedem în acest act o ordinare. S-au tras sorţii şi când s-a făcut de cunoscut alegerea lui Matia, el a fost pur şi simplu „numărat” împreună cu ceilalţi (Faptele Apostolilor 1:26). În mod similar, prorocii şi alţii sunt chemaţi direct de Dumnezeu, cu toate că despre unii se spune că au fost chemaţi „în vederea lucrării de slujire” (Efeseni 4:12; desigur, cuvântul „slujire” având aici un sens larg).
Luca ne relatează despre numirea celor şapte (Faptele Apostolilor 6), şi acest eveniment este interpretat deseori ca fiind instituirea diaconatului. Unii cred că avem de a face aici cu instituirea prezbiteriatului, iar alţii neagă faptul că ar exista ordinare în vreun oficiu eclesiastic. Ei consideră că Luca nu descrie nimic mai mult decât o măsură cu caracter temporar care s-a luat pentru a veni în întâmpinarea unei situaţii dificile. Dacă acceptăm punctul de vedere tradiţional, atunci aspectul esenţial al ordinarii este punerea mâinilor asociată cu rugăciunea. Dar având în vedere faptul că nu dispunem de date precise precum şi folosirea pe scară largă a punerii mâinilor în antichitate, nu ne permitem să facem speculaţii pe marginea acestui pasaj. Nu ne ajută nici pasajul care relatează despre numirea bătrânilor în bisericile din Galatia (Faptele Apostolilor 14:23), căci, cu toate că avem certitudinea că au fost ordinaţi într-un fel sau altul, nu ni se spune nimic cu privire la modul în care s-a făcut lucrul acesta sau ce se aştepta de la ei după ordinare.
Cele mai importante informaţii despre punerea mâinilor ca act înainte și distinct de ordinare, distinct de aceasta, ne parvin din epistolele pastorale. Pavel îl sfătuieşte pe Timotei: „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor” (1 Timotei 4:14). Acest pasaj ne pune la dispoziţie trei informaţii cu privire la ceea ce ere înainte de ordinarea lui Timotei. În primul rând, confirmarea a însemnat pentru el primirea unui dar spiritual charisma, necesar lucrării de slujire. În al doilea rând, darul acesta i-a fost dat „prin prorocie (dia)”. În al treilea rând, i-a fost dat cu punerea mâinilor (meta) de către bătrâni, abia după aceea era considerat ordinat. Lucrul esenţial legat de ordinare este darul divin. Nimic nu poate înlocui acest dar. Mai există însă un act exterior, punerea mâinilor. Este posibil ca Pavel să se fi referit la acelaşi ritual atunci când a vorbit despre ocazia când el însuşi şi-a pus mâinile peste Timotei (2 Timotei 1:6), cu toate că nu trebuie să eliminăm posibilitatea ca el să fi făcut aluzie la alte ritualuri, poate la ceva care seamănă mai degrabă cu confirmările anglicane decât cu ordinarea. Am putea să tragem o concluzie mult mai sigură dacă am şti când a avut loc această punere a mâinilor: la început, când Pavel l-a cunoscut pe Timotei, sau nu cu mult timp înainte de scrierea acestei epistole. În fapt punerea mâinilor vom vedea că este un act al confirmării membrale și de transmitere a harului pastoral dar în biserica noastră are loc o singură dată. Vom vedea că punerea mâinilor are loc și la rugăciuni pentru bolnavi însoțită de ungerea cu untdelemn.
Ordinarea precedată de confirmare nu este întotdeauna un moment solemn şi este posibil ca recomandarea „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă” (1 Timotei 5:22) să sublinieze tocmai acest lucru, însă punerea mâinilor odată făcută după botez se poate face din nou cu ocazia intrării în comitet sau primă ordinare, nu se reia la o nouă ordinare de diacon, evanghelist, misionar sau prezbiter. Dar având în vedere contextul, cuvintele adresate lui Timotei se referă și la reprimirea în biserică a celor ce s-au pocăit de păcatele lor. Când un frate sau soră este ordinat, vom vedea că la prima ordinare potrivit Fapte 6:6 există punerea mâinilor dar acest lucru nu se va repeta cu ocazia unei noi ordinări în rang superior.
Pavel îi spune lui Tit „să aşezi prezbiteri în fiecare cetate” (Tit 1:5), şi se acordă mare atenţie calificării pentru aceste funcţii de slujitori în biserică. Se poate sugera că ordinarea la creştini a fost preluată din religia iudaică, dar acest lucru nu ne ajută prea mult. Tot ceea ce putem spune cu siguranţă este că aspectul important al slujirii este darul divin şi că ritualul esenţial legat de ordinare în perioada de început a Bisericii a fost punerea mâinilor la confirmare membrală însoţită de rugăciune la numire în rang.
Punerea mâinilor însă este un act ce se face o singură dată la hirotonirea unui prezbiter sau diacon sau la confirmare membrală. Dacă a fost efectuată de o altă biserică protestantă sau neoprotestantă, nu se reia ci se recunoaște, indiferent că a fost o numire în comitet sau o ordinare efectivă. Punerea mâinilor mai este semnul sigiliului Duhului Sfânt act ce are loc și după botezul unui adult sau confirmarea în biserică a unui membru și nu este necesară a se relua la ordinare dar nici nu este oprită, confirmarea unui membru nou (botezat în copilărie sau venit prin adeziune dintr-o biserică în care nu a avut parte de acest act). În acest sens avem un suport clar biblic
Faptele Apostolilor cap. 8 Cornilescu 1924 – Revised 2010, 2014 (RMNN)
17Atunci, Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt. 18Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor,…
Faptele Apostolilor cap. 19
Ucenicii lui Ioan se fac creştini
19 Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici, a întâlnit pe câţiva ucenici 2 şi le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt”. 3 „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan”. 4 Atunci, Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus”. 5 Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. 6 Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi vorbeau în alte limbi şi proroceau. 7 Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi.
(au fost folosit citate de pe http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/ordinare.html)
ORDINAREA ÎN GRUPAREA NOASTRĂ RELIGIOASĂ
Gruparea noastră religioasă are legitimitate deplină de a se numi și a fi în fapt o biserică. În acest sens temeiul Biblic este dat de Hristos în Evanghelia Sf. Apostol matei cap. 18 verset 20: Căci, acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor. Ca atare Biserica noastră are toată legitimitatea de a ordina, adică de a-și alege liber structura sa prin LEGAT Civil în acest sens versetul 18 din aceeași sfântă Evanghelie a sf. ap. marcu cap. 20 Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer .
Trebuie menționat că ordinarea unui prezbiter, misionar, evanghelist sau diacon se face la chemarea bisericii și este decisă prin numire efectivă de către biserică în adunare generală sau prin comitet sau consistoriu ori episcopie.
În lipsa acestora, adunarea generală a comunității cu acordul prealabil al consistoriului poate decide ordinarea prin numirea efectivă a unei persoane în rang de diacon sau prezbiter. Prezbiterul, misionarul, evanghelistul sau diaconul sunt numiți în rang printr-un document pastoral. Trecerea de la rang de diacon, evanghelist, misionar la rang de prezbiter se face prin decizie pastorală sau prin hotărâre de comitet, adunare generală, consistoriu sau episcopie. Pentru a fi numit diacon sau prezbiter, misionar, evanghelist, prezbiter ori o soră diaconiță sau misionară, persoana trebuie să fi fost botezată trinitar și confirmată cu punerea mâinilor în biserica noastră sau o altă biserică protestantă ori neoprotestantă. Deci avem de a face cu 4 metode alternative lafel de valabile ale deciziei ordinării:
- Ordinare direct de către Adunarea Generală cu acordul prealabil al Episcopiei (Corp Pastoral) sau Consistoriului
- Ordinare de către comitetul unei parohii
- Ordinare de către Consistoriu efectuată de pastor
- Ordinare de către Episcopie efectuată de pastor sau episcop.
Punerea mâinilor se face o singură dată de către pastor sau prezbiter, fie că este vorba de numiri în comitete, confirmare membrală, ea fiind sigiliul Duhului Sfânt. Așa dar la ordinerea unui rang altul decât păstor nu se va oficia ritualul punerii mâinilor decât la primul rang sau numire în comitet, pentru că acesta există deja în viața credinciosului, cu excepția situației în care la ordinare avem și sosire în biserică cu confirmare. Un credincios dintr-o altă biserică protestantă sau neoproestantă poate intra în rang de prezbiter sau diacon direct la finalizarea transferului la slujba de confirmare.
În cazul ordinării de pastor, aceasta decurge astfel. Un alt pastor din biserica noastră sau un pastor din mediul Evanghelic, Metodist, Baptist ori Reformat va oficia rugăciunea de ordinare, după cum se dorește va pune mâinile sau nu, peste diaconul, evanghelistul sau prezbiterul ce intră în rangul de pastor după care va potea unge cu untdelemn fruntea pastorului rostește ordinarea în numele Trinității. Punerea mâinilor asociată cu ungere în acest sens este doar simbolul la care face referire Biblia. Cu toate acestea, punerea mâinilor nu este obligatorie nici la ordinarea pastorului, sensul punerii mâinilor este dat așa cum am văzut în Fapte 8:17 ci doar la prima ordinare potrivit Fapt 6:6 cu confirmare membrală. Pastorul care ordinează semnează pe certificatul de ordinare specificând biserica din care face parte și funcția pe care o ocupă, iar când ordinarea a fost decisă de consistoriu, acest act nu mai este necesar.
Ordinarea de rang superior pastorului este decisă de consistoriu sau de corpul episcopal (când este format), prin numire directă.
Repetăm, punerea mâinilor este un act ce se face o singură dată la hirotonirea unui prezbiter sau diacon sau la confirmare membrală. Dacă a fost efectuată de o altă biserică protestantă sau neoprotestantă, nu se reia ci se recunoaște, indiferent că a fost o numire în comitet sau o ordinare efectivă. Punerea mâinilor mai este semnul sigiliului Duhului Sfânt act ce are loc și după botezul unui adult sau confirmarea în biserică a unui membru și nu este necesară a se relua la ordinare dar nici nu este oprită, confirmarea unui membru nou (botezat în copilărie sau venit prin adeziune dintr-o biserică în care nu a avut parte de acest act). În acest sens avem un suport clar biblic
Faptele Apostolilor cap. 8
17Atunci, Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt. 18Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor,…
Faptele Apostolilor cap. 19
Ucenicii lui Ioan se fac creştini
19 Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici, a întâlnit pe câţiva ucenici 2 şi le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” Ei i-au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt”. 3 „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan”. 4 Atunci, Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus”. 5 Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. 6 Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi vorbeau în alte limbi şi proroceau. 7 Erau cam doisprezece bărbaţi de toţi.
CINE POATE FI ORDINAT ?
Poate fi ordinat în orice rang inferior pastorației persoana care dovedit propagă prin orice mijloc credința, propovăduiește astfel Evanghelia. Nu poate fi ordinat cel care trăiește în concubinaj (decât după căsătoria cu persoana din concubinaj) și nu poate fi ordinat cel care este poligam (nu prea este cazul în țara noastră de a aduce în discuție poligamia, însă în țări africane, arabe aceasta devine o problemă pentru că acolo există poligamie și nu se poate respinge încreștinarea unei astfel de familii, un astfel de bărbat nu poate fi ordinat).
În Biserica noastră familia există prin căsătorie și doar între un bărbat și o femeie. Persoana căsătorită este vizată în principal de ordinare.
Nu poate fi ordinată persoana în poligamie. În vechime se practica haremul (mai multe soții). În sensul poligamiei nu intră recăsătoria. Recăsătoria se analizează. Nu poate fi considerat un bărbat legat de o femeie care a înșelat și nici invers, nu poate fi considerată o femeie legată de un bărbat bătăuș care a înșelat, astfel cum rezultă din Evanghelie. Biblia afirmă clar în expresia Septuagintei „să fie bărbat legat cu nuntă de o singură femeie”. Această legătură nu mai este valabilă când o persoană devine necredincioasă și pleacă din căsnicie în păcat (1 Corinteni 7:15- cei doi nu mai sunt legați) (Matei 5:31-32 excepția pricinii de preacurvie prin care celalată parte, cea vătămată devine exonerată), Dumnezeu urăște despărțirea între soți dar în același timp nu menține consecințe disciplinare asupra victimei unui divorț. Ca atare persoana care nu are culpă în divorț, poate fi ordinată. Poate fi ordinată și persoana cu antecedente penale deoarece în biserica noastră exoficio la Euharistie operează intuitu iertarea păcatelor de plin efect.
Persoana intrată în văduvie, persoana singură în celibat de asemenea pot fi ordinate.
Pentru ordinare în rang de pastor este necesar ca persoana să fi slujit cel puțin 1 an în rang de vicar, evanghelist, prezbiter, diacon sau misionar.
Femeile pot fi ordinate dar doar în rang de pastor-misionar, diacon, prim diacon și pot oficia sacramente în acest rang, dar nu pot predica în biserică.
Care este temeiul legii pentru ordinarea noastră?
Temeiul Legii Naționale care însoțește temeiul biblic este dat de Legea nr. 489/2006.
Astfel, potrivit art. 5 din Lege avem dispuse următoarele
(1) Orice persoană are dreptul să își manifeste credința religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri și prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridică, cât și în structuri fără personalitate juridică.(2) Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele și asociațiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase.
Este important de observat că legea dispune fără echivoc că orice persoană are dreptul de a-și manifesta credința chiar și în structuri fără personalitate juridică. Legiuitorul a denumit Gruparea Religioasă ca fiind structură. În acest sens, alineatul 3 al aceluiași articol este deosebit de relevant: (3) Comunitățile religioase își aleg în mod liber structura asociațională în care își manifestă credința religioasă: cult, asociație religioasă sau grup religios, în condițiile prezentei legi. Articolul 6 alineat 1 din aceeași lege dispune astfel: Articolul 6 (1) Gruparea religioasă este forma de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nicio procedură prealabilă și în mod liber, adoptă, împărtășesc și practică o credință religioasă. Prin umare Legea garantează dreptul grupării de a-și alege singură structura fără proceduri prealabile (aprobări de stat). Prin urmare Legea Națională recunoaște cu plină valabilitate actele de ordinare și hirotonire dispuse de grupare.
De observat că Legea interzice blamarea calității de ordinat sau hirotonit dobândită în gruparea noastră religioasă, de către alte culte, asociații sau grupări, respectul reciproc, respectarea statutului celui ordinat fiind o obligație dispusă de lege.
Articolul 13
(1) Raporturile dintre culte, precum și cele dintre asociații și grupuri religioase se desfășoară pe baza înțelegerii și a respectului reciproc.
(2) În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de defăimare și învrăjbire religioasă, precum și ofensa publică adusă simbolurilor religioase.
Blamarea calității celui ordinat de către alte grupări reprezintă o infracțiune prevăzută de art. 369 Cod Penal, după caz, abuz în serviciu de la art. 297 Cod Penal dacă negarea se face de către un funcționar în cadrul atribuțiilor de serviciu prin încălcarea tocmai a obligațiilor exprese stabilite de Legea 489/2006.
Ordinarea însă se poate pierde în Biserica noastră. Chiar și forma de pre-ordinare de vicar se poate pierde atunci când persoana numită sau ordinată manifestă dezinteres față de activitatea specifică rangului de ordinare sau comite fapte incompatibile cu această funcție privată, cu acest rang. Legea denumește în coduri de procedură calitatea de ordinat ca Rang, sens în care și noi vom folosi acest termen de rang clerical (rang de diacon,prezbiter, misionar,…). Termenul de Vicar este tocmai de locțiitor de ordinat. În bisericile neo-protestante se folosește termenul de „conducător de adunare” al unei persoane neordinate dar care se ocupă și suplinește pe cel ordinat. Este același lucru, aceeași situație. Termenul de Vicar nu se confundă cu cel folosit de Bisericile Catolice, ci este stricto sensu „înlocuitor” provenind din latinescul „vicarus” folosit de biserica primară pentru cel care se pregătea pentru a fi ordinat însărcinat însă cu un aport de slujire.
Orice persoană din România care este membră a bisericii poate fi ordinată în condițiile de mai sus. Ordinarea în gruparea religioasă nu implică funcție publică și nici un fel de incompatibilitate fiind componentă a manifestării de credință. Prin urmare chiar și un avocat su magistrat poate fi ordinat neremunerat deoarece în gruparea noastră religioasă rangul clerical este o componentă a manifestării credinței și nu o funcție publică ci o însărcinare privată.
Material Revizuit
Consistoriul
NEWSNET Evangelical Social Network
3686
