Despre crezurile creștine antice și Calcedon

Redăm mai jos crezurile creștine antice CREZUL APOSTOLIC (adoptat la Niceea), CREZUL NICEEAN-CONSTANTINOPOLITAN (adoptat la Constantinopol), CREZUL ATANASIAN, dar și cel Calcedonian.

Precizăm că noi ne însușim în mărturisirea noastră de credință toate cele patru crezuri, dar ne delimităm total de canoanele stabilite la Calcedon. Redăm aceste canoane tocmai pentru a clarifica de ce ne delimităm de ele.

Dar mai întâi să privim la ceea ce credeau creștinii la doar 300 de ani după Hristos

 

CREZUL APOSTOLIC (adoptat la Niceea anul 325)
Cred in Dumnezeu Tatal Atotputernicul, Creatorul cerului si al Pamantului. Si in Isus Hristos, Singurul Sau Fiu, Domnul nostru; Care a fost zamislit de Duhul Sfant si nascut de fecioara Maria; A patimit sub Pilat din Pont; a fost crucificat, a murit si a fost ingropat; a coborat in iad; Si a inviat a treia zi dintre cei morti; S-a inaltat la ceruri unde sade la dreapta lui Dumnezeu, Tatal Atotputernic; De unde va veni iarasi sa judece viii si mortii. Cred in Duhul Sfant. Cred intr-o Biserica sfanta universală, in comuniunea sfintilor; In iertarea pacatelor; In invierea trupului; Si in viata vesnica. Amin.

CREZUL NICEEAN-CONSTANTINOPOLITAN (adoptat la Constantinopol anul 381)
Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului și al pământului, a tuturor lucrurilor vazute si nevazute. Și într-Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut si nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate au fost făcute. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri Și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din fecioara Maria si S-a făcut om. Și a fost răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Și a pătimit și a fost îngropat. Și a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi. Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții; a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit. Și cred in Duhul Sfânt, Domnul si datatorul vietii, Care din Tatăl si de la Fiul purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit; care a grăit prin prooroci. Si cred una, sfântă, universală si apostolica Biserică. Mărturisesc un botez pentru iertarea păcatelor; aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin!

CREZUL ATANASIAN (posibil anul 373)
Înainte de toate, cine vrea să fie mântuit trebuie să susțină credința creștină universală. Credinta care dacă nu este ținută întreagă și neștirbită, omul piere neîndoielnic pe veșnicie. Iar credința creștină universală este aceasta: noi ne închinăm unui singur Dumnezeu în Trinitate, iar Trinitatii în unitate; fără a confunda persoanele și fără a diviza esența. Caci exista o singura Persoana a Tatalui, o alta a Fiului, si o alta a Duhului Sfânt. Însa Dumnezeirea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfânt este întru totul una: egala în glorie, co-eterna în marire. La fel cum este Tatal, este si Fiul, si la fel este si Duhul Sfânt. Tatal necreat, Fiul necreat, si Duhul Sfânt necreat. Tatal infinit, Fiul infinit, si Duhul Sfânt infinit. Tatal etern, Fiul etern, si Duhul Sfânt etern. Si totusi Ei nu sunt trei Eterni, ci un singur Etern. La fel cum nu sunt trei Infiniti, nici trei Necreati, ci unul singur Necreat, si unul singur Infinit. În acelasi fel, Tatal este atotputernic, Fiul este atotputernic, si Duhul Sfânt, atotputernic. Totusi, nu sunt trei Atotputernici, ci Unul Singur.

Cum Tatal este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, si Duhul Sfânt este Dumnezeu. Si totusi nu sunt trei Dumnezei, ci Un Singur Dumnezeu. Cum Tatal este Domn, Fiul este Domn si Duhul Sfânt este Domn. Si totusi nu sunt trei Domni, ci Un Singur Domn. Caci astfel suntem obligati de catre adevarul crestin sa recunoastem fiecare Persoana ca fiind ea însasi Dumnezeu si Domn. Astfel ne este interzis de catre credinta crestina universală sa spunem ca exista trei dumnezei, sau trei domni. Tatal nu este facut din nimic: nici creat, nici nascut. Fiul este doar al Tatalui: nu este nici facut, nici creat, ci nascut. Duhul Sfânt este al Tatalui si al Fiului: nu este nici facut, nici creat, nici nascut, ci purcede. Astfel, exista un singur Tata, nu trei tati; un Fiu, nu trei fii, un Duh Sfânt, nu trei duhuri sfinte. In aceasta Trinitate nici o Persoana nu este înaintea celeilalte, sau dupa cealalta; nici una nu este mai mare sau mai mica decât cealalta. Ci toate trei Persoanele sunt împreuna co-eterne si co-egale. Astfel ca în toate lucrurile, cum este spus mai înainte, sa se aduca închinare Unitatii în treime si Treimii în unitate.

Astfel trebuie sa creada despre Trinitate cel ce vrea sa fie mântuit. Pe deasupra, este necesar ca pentru mântuirea vesnica omul sa creada de asemenea cu statornicie în întruparea Domnului nostru Isus Hristos. Caci dreapta credinta este ca noi credem si marturisim ca Domnul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu si om. Dumnezeu de natura Tatalui, nascut înainte de întemeierea lumii, si om dupa natura mamei Lui, nascut in lume. Dumnezeu desavârsit si Om desavârsit, cu suflet rational si carne omeneasca. Egal cu Tatal, privitor la Dumnezeirea Lui si inferior Tatalui, in ceea ce priveste umanitatea Lui. Care desi este Dumnezeu si om, totusi nu sunt doi, ci un Hristos. Unul, nu prin convertirea Dumnezeirii în trup, ci prin luarea omenescului în Dumnezeire. Unul, pe de-a întregul, nu prin amestecarea naturii, ci prin unitatea Persoanei. Caci asa cum sufletul rational si carnea omeneasca alcatuiesc un singur om, tot asa Dumnezeu si omul sunt una în Hristos. Care a suferit pentru mântuirea noastra, a coborât în locuinta mortilor si a înviat a treia zi din morti. El s-a înaltat la cer, s-a asezat la dreapta Tatalui, de unde va veni pentru a judeca viii si mortii. La a carui venire toti oamenii vor învia în trupurile lor si vor da socoteala pentru faptele lor. Cei ce au facut binele, vor intra în viata vesnica, iar cei ce au facut raul, vor merge în focul vesnic. Aceasta este credinta crestina universală în care daca un om nu crede cu statornicie si neclintire, nu poate fi mântuit.

CREZUL CALCEDONIAN (anul 451)
Așadar, urmând pe sfinţii Părinţi, și mărturisind pe Unul și Același Fiu, Domnul nostru, învățăm cu toții în acord unii cu alții că

Acela este întru dumnezeire desăvârșit și Același este desăvârșit în umanitate, cu adevarat Dumnezeu şi, Același, cu adevarat om din suflet rațional și din trup, de aceeași substanță cu Tatăl în ceea ce priveşte dumnezeirea, şi Același de aceeași substanță cu noi în ceea ce priveşte umanitatea, Același în toate identic cu noi, în afară de păcat, născut din Dumnezeu înainte de veacuri, în privința dumnezeirii, și în zilele cele de pe urmă, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, născut din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în privința umanității;

Unul şi Acelaşi Hristos Domnul, Fiul, Unul Născut, fiind cunoscut în doua firi, neamestecate, neschimbate, neîmpărțite, nedespărțite, nefiind ștearsă cu nici un chip deosebirea firilor din cauza unirii, ci, fiind salvată mai degrabă de specificul fiecărei naturi, şi, într-o singură persoană și într-un singur ipostas venind împreună, nu este despărțit sau împărțit în două persoane, ci Unul (fiind) și Același Fiu și Unul Născut Dumnezeu, Logosul, Domnul, Isus Hristos,

după cum de sus au (primit) profeții cu privire la El, și cum El Însuși apoi ne-a învățat mai departe și cum (ne învață) acest simbol al Părinților predat nouă în Chalcedon, în zia 22 a lunii octombrie a anului 451.

Istoric
În formularea lui, istoricii și liturgiștii disting trei etape:
293 crezul dupa Athanasius (293-373) care a luptat pentru credina adevarata in mod special aparand-o de atacurile arianismului care nega doctrina Trinitatii.
325, primul sinod din Niceea (primul sinod ecumenic)
381, primul sinod din Constantinopol (al doilea sinod ecumenic)
451, sinodul din Calcedon (al patrulea sinod ecumenic).

Primul sinod de la Niceea

La primul sinod ecumenic de la Niceea au fost compuse primele opt articole ale simbolului, cu privire la Dumnezeu-Tatăl și cu privire la Isus Hristos.

Primul sinod de la Constantinopol

La cel de-al doilea sinod ecumenic s-au scris articolele 9-12, cu privire la Duhul Sfânt (completează învățătura/dogma despre Sfânta Treime), Biserică, Sfintele Taine, învierea morților și viața veșnică (escatologie).

Sinodul de la Calcedon

La Sinodul de la Calcedon, în 451, simbolul a fost revizuit; unele elemente au fost scoase, altele au fost adăugate. Această formă definitivă a fost acceptată de Bisericile numite „calcedoniene”, și chiar de Biserica coptă și alte Biserici „necalcedoniene”, care până în acel moment nu-l introduseseră în slujbele bisericești.Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon – sau Conciliul de la Calcedon – s-a întrunit în anul 451 din inițiativa împăratului Marcian, a fost prezidat de episcopul Anatolie al Constantinopolului și a reunit aproape 525 de episcopi. Papa Leon I a trimis cinci reprezentanți în frunte cu Ierarhul Avondios, cel care îi combate pe Eutihie și Dioscor.

Preoții reuniți la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon atestă din nou valabilitatea Crezului elaborat de către Sinodul I ecumenic de la Niceea, fac referire la contribuțiile Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol privind Duhul Sfânt, vin cu precizări prin care explică cele afirmate în Crez (subliniind că prin aceasta nu fac modificări ale mesajului, ci doar ajută la o mai clară înțelegere a lui) și interzic modificări ulterioare ale Crezului.

Tot în scopul clarificării doctrinale se subliniază că în Isus Hristos sunt cele două naturi (divină și umană) și că Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu.

Principala erezie combătută de acest sinod ecumenic a fost monofizismul, concepție răspândită de Eutihie și Dioscor, care afirma că în Isus Hristos ar fi doar firea divină. Sinodul arată în mod clar că în Isus Hristos este o singură Persoană, care are însă două firi – divină și omenească – individualizate și totuși unite complet în același ipostas. La baza acestei înțelegeri stă faptul că preoții reuniți la sinod au considerat că îndumnezeirea omului este posibilă numai dacă Mântuitorul și-a asumat în mod autentic și integral firea omenească în ipostasul Său.

Sinodul prezintă textul Crezului și menționează că «nimănui nu îi este permis să producă, să scrie sau să compună orice alt Crez, să gândească sau să învețe pe alții altceva».

S-au adoptat 30 de canoane, cu mențiunile că primele 27 au un caracter disciplinar, că cel de al 28-lea este în fond rezoluția sinodului, neadmisă însă de delegația papei Leon I, iar canoanele 29 și 30 sunt atribuite sinodului în textele vechi grecești.

 

Gruparea noastră nu recunoaște formula dogmatică stabilită la Calcedon. noi considerăm că de fapt acela este momentul de schizmă a Bisericii, conciliul Calcedonian confundând puterea bisericească cu cea a statului, uzurpând rolul statului de a emite legi. De asemenea, canoanele calcedoniene abordează discriminatoriu pe cei săraci și mai ales conțin o doză vădită de antisemitism, în timp ce gruparea noastră religioasă iubește evreii și suferă pentru aceștia. Totuși redăm aceste canoane pentru a observa că în biserica post-primară ordinarea diaconițelor era una clară. Modificările de vârstă aduse la Calcedon le considerăm ilegitime și în consecință ne delimităm și nu vom recunoaște în catehism canoanele Calcedonului. Iată aceste canoane

Formula dogmatică de la Calcedon

„Această înțeleaptă și mântuitoare formulă a harului divin ar fi mai mult decât suficientă pentru cunoașterea deplină și confirmarea credinței. Într-adevăr, ea ne oferă o învățătură desăvârșită despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și prezintă, celui care o primește în credință, întruparea Domnului. Însă cei care încearcă să respingă proclamarea adevărului, prin ereziile lor, au creat noi expresii: unii încearcă să neglijeze misterul economiei întrupării Domnului pentru noi și refuză expresia Theotokos „Născătoare de Dumnezeu ” dată Fecioarei Maria ;

alții introduc o mare confuzie și amestecare închipuindu-și cu nerușinare că firea umană și divină este unică și susțin, în mod absurd, că din cauza acestei confuzii, firea divină a Unului Născut poate suferi .

Ținând seama de toate acestea și dorind să împiedice orice înșelătorie împotriva adevărului, acest mare și sfânt conciliu ecumenic, ce transmite învățătura neschimbată predicată încă de la începuturi, mărturisește înainte de toate că formula de credință a celor 318 Preoți trebuie să rămână neatinsă și confirmă doctrina despre natura Duhului Sfânt transmisă ulterior de cei 150 de Preoți întruniți în orașul imperial din cauza celor care negau divinitatea Duhului Sfânt – pneumatomahii. Preoții conciliari declară deschis că nu vor să adauge nimic învățăturii predecesorilor lor, ca și cum ar lipsi ceva, ci vor doar să exprime în mod clar, conform mărturiei biblice, gândirea lor despre Sfântul Duh împotriva acelora care încearcă să-i nege domnia. În confruntările cu cei care încearcă să altereze misterul economiei mântuirii și au neobrăzarea să afirme că cel născut din Sfânta Fecioară Maria este doar un om, acest conciliu face trimitere la scrisorile sinodale ale fericitului Chiril, fostul păstor al Bisericii din Alexandria, către Nestorius și răsăriteni, deoarece ele răspund cu exactitate atât confruntării cu nebunia nestoriană cât și explicării adevăratului sens al formulei mântuitoare pentru cei care doresc să o cunoască în credință.

La aceste scrisori, sfântul conciliu adaugă, pe bună dreptate, scrisoarea Fericitului și Sfântului arhiepiscop al marelui și străvechiului oraș al Romei, Leon, scrisă către arhiepiscopul Flavian de fericită amintire, pentru a contracara concepția eronată a lui Eutihie; această scrisoare este în armonie cu mărturisirea de credință a marelui (apostol) Petru și pentru noi constituie coloana împotriva heterodocșilor și favorizează dogmele credinței. Acest conciliu se opune celor care încearcă să separe în doi fii misterul economiei divine a mântuirii. De asemenea, el destituie din funcțiile clericale pe toți cei care îndrăznesc să afirme că divinitatea Unului Născut a fost supusă suferințelor; conciliul se împotrivește celor care afirmă un amestec sau o confuzie între cele două firi ale lui Cristos; îi alungă pe cei care, în nebunia lor, afirmă că firea umană, forma de sclav asumată pentru noi, este cerească sau din orice altă esență; în sfârșit, conciliul îi  excomunică pe aceia care își imaginează două firi ale Domnului înaintea unirii și doar una singură după unire. În continuitate cu Sfinții Apostoli în unanimitate, învățăm mărturisirea unui singur și același Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, același desăvârșit în divinitate și desăvârșit în umanitate, același Dumnezeu adevărat și om adevărat, (alcătuit) din suflet rațional și din trup, consubstanțial Tatălui în divinitate și consubstanțial nouă în umanitate, asemenea în toate nouă, în afară de păcat (Evr. 4, 15), născut din Tatăl înaintea veacurilor, după divinitate, iar în timpurile de pe urmă, pentru noi și pentru a noastră mântuire, născut din Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu Maria, după umanitate, unul și același Cristos Domnul, Unul Născut, recunoscut în două firi5 , fără amestecare – ἀσυγχύτως, imuabil – ἀτρέπτως, nedivizat – ἀδιαιρέτως, nedespărțit – ἀχωρίστως, unirea celor două firi nu a suprimat diferența dintre ele, ci, dimpotrivă, după unire cele două firi păstrează proprietățile fiecăreia și contribuie la formarea unei singure persoane – καὶ εἰς ἓν πρόσωπον și ipostaze – καὶ µίαν ὑπόστασιν6; nu este divizat sau separat în două persoane, ci este unicul și același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul și Domnul Isus Cristos, după cum în vechime ne-au învățat profeții, iar apoi însuși Isus Cristos și, în sfârșit, după cum ne transmite Crezul Sfinților Părinți.

După ce am stabilit toate acestea cu cea mai mare grijă cu putință,

sfântul conciliu ecumenic

a hotărât

că nimeni nu poate prezenta, scrie sau compune o formulă de credință diferită (de aceasta), sau să creadă și să învețe într-un alt mod (decât acesta). Cât despre cei care îndrăznesc fie să compună o altă doctrină, fie să prezinte, sau să învețe, sau să redacteze o altă formulă pentru cei care doresc să vină din păgânism, sau din iudaism, sau din oricare altă erezie, la cunoașterea adevărului, dacă sunt episcopi sau preoți, să fie destituiți: episcopii din funcțiile episcopale, preoții din preoție; dacă sunt călugări sau laici să fie anatema“.

Sesiunea a noua, 29-31 octombrie:

Canonul I: despre respectarea canoanelor conciliare Toate canoanele și decretele Sfinților Părinți votate până acum la concilii trebuie să aibă putere de lege. Tradiția Bisericii a păstrat toate canoanele conciliare, începând cu cele de la Niceea, la care se făcea referință atunci când interveneau probleme de ordin disciplinar în interiorul Bisericii.

Canonul II: despre episcopii ce practică simonia Dacă un episcop sfințește un preot vrând să obțină o indemnizație financiară, dacă vinde un har ce nu trebuie vândut niciodată și consacră un episcop, sau un coepiscop, sau un preot, sau un diacon, sau un oarecare cleric, sau dacă, din sentimentul înjositor al lăcomiei, oferă postul de econom, sau de exorcist, sau de catehet, sau de oricare alt slujitor al Bisericii, primind bani în schimb, dacă fapta este dovedită, riscă să-și piardă propria slujbă, iar celui care a fost sfințit astfel sfințirea sau slujba pe care a cumpărat-o nu-i va servi la nimic, deoarece va pierde demnitatea sau slujba obținută astfel cu bani. Dacă cineva încurajează acest comerț  rușinos și interzis, dacă este cler își va pierde slujba, iar dacă este monah sau laic va fi lovit de anatemă.

Canonul III: despre asistența socială a celor nevoiași A ajuns la cunoștința sfântului conciliu că unii membri ai clerului, din dorința unui câștig rușinos , închiriază bunuri de tot felul și se ocupă, pentru a obține o retribuție financiară, de lucruri lumești și, neglijând slujirea lui Dumnezeu, frecventează casele oamenilor din lume, în scopul câștigului de bani, pentru gestionarea bunurilor. De aceea, sfântul și marele conciliu a decis că pe viitor niciun episcop sau cleric sau monah nu trebuie să închirieze bunuri sau să se ocupe de afaceri sau să accepte gestiunea bunurilor materiale; excepție se face totuși în cazul în care cineva este obligat prin lege să accepte tutela minorilor sau când episcopul orașului însărcinează, din iubire față de Dumnezeu, pe cineva să aibă grijă de orfani sau de văduvele fără apărare sau de persoanele care au în mod deosebit nevoie de ajutorul Bisericii. Dacă pe viitor cineva încalcă această lege, trebuie să fie pedepsit conform prescripțiilor bisericești.

Canonul IV: despre monahi și viața monahală Cei care trăiesc o viață cu adevărat monahală, trebuie să fie respectați cum se cuvine. Însă deoarece pentru unii viața monahală nu este decât un pretext și nu fac decât să semene vrajba în interiorul Bisericii și a Statului, se mută dintr-un oraș în altul fără nicio rușine și doresc chiar să-și construiască mănăstiri proprii, conciliul a decis că nimeni nu va putea, indiferent unde s-ar afla, să construiască sau să stabilească o mănăstire sau o biserică fără consimțământul episcopului orașului; pe lângă aceasta, monahii de la țară și din orașe să fie supuși episcopului, să îndrăgească pacea, să se dedice postului și rugăciunii și să rămână acolo unde au fost desemnați; să nu se ocupe de afacerile Bisericii sau de lucrurile lumești și să nuși părăsească mănăstirile decât atunci când episcopul orașului le-o cere în caz de necesitate; să nu fie acceptat în mănăstiri niciun sclav pentru a deveni monah fără permisiunea stăpânului său. Cel care încalcă această prescripție trebuie să fie excomunicat, pentru ca numele Domnului să nu fie hulit. Episcopul locului este cel care trebuie să supravegheze riguros mănăstrile.

Canonul V: despre episcopii și clericii „ambulanți“ Cât despre episcopii și clericii care merg dintr-un oraș în altul, trebuie să li se aplice canoanele decretate referitor la ei de Sfinții Părinți.

Canonul VI: despre cei hirotoniți fără a fi integrați într-un corp eclezial Nimeni nu trebuie să fie hirotonit, nici preot, nici diacon, nici cleric, dacă mai întâi nu aparține unei Biserici, la țară sau în oraș, sau unui martirium-µαρτυρίῳ, sau unei mănăstiri. Pentru cei care au fost hirotoniți fără o destinație precisă, sfântul conciliu decide că hirotonirea conferită astfel este fără valoare și că, pentru a-l face de rușine pe cel care a săvârșit o astfel de hirotonire, aceia nu-și vor putea exercita nicăieri funcțiile.

Canonul VII: despre clericii care acceptă funcții civile Cei care au intrat în cler sau în viața monahală nu trebuie să îndeplinească serviciul militar sau să accepte vreo funcție civilă; cei care au îndrăznit să facă acest lucru și care nu s-au căit, părăsindu-și astfel vocația pe care au ales-o de dragul lui Dumnezeu, trebuie să fie anatematizați.

Canonul VIII: despre clericii, monahii și laicii rebeli Preoții caselor de săraci, ai mănăstirilor și ai capelelor martirilor trebuie să rămână sub jurisdicția episcopului orașului unde se află și nu trebuie să ducă o viață trufașă și răzvrătită împotriva propriului lor episcop; celor care vor îndrăzni, într-un mod sau altul, să încalce această prescripție și să nu se supună episcopului lor, li se vor aplica pedepsele canonice, dacă sunt preoți, iar dacă sunt monahi sau laici, vor fi excomunicați.

Canonul IX: depre reglementarea litigiilor interne Bisericii Dacă doi preoți sunt în proces, nu trebuie să recurgă la tribunalul civil, ci să se supună judecății episcopului lor sau, dacă episcopul dorește, să recurgă la arbitri acceptați de ambele părți. Dacă cineva acționează împotriva acestei prescripții, să fie lovit de pedepsele canonice. Dacă un preot este în proces împotriva propriului său episcop sau împotriva unui episcop străin, trebuie să se adreseze sinodului eparhiei. În sfârșit, dacă un episcop sau un preot se află în proces împotriva episcopului mitropolitan al provinciei, trebuie să se adreseze fie mitropolitului superior, fie scaunului Constantinopolului. Conflictele apărute între doi preoți, un preot și un episcop, un preot sau un episcop și mitrpolit se rezolvă în interiorul Bisericii. Deja în prima Scrisoare către Corinteni, capitolul șase, sfântul Paul vorbește despre conflicte de această natură și îi îndeamnă pe creștini să rezolve problemele interne în Biserică, fără a ajunge la ușile tribunalelor civile. Constituțiile apostolice îi îndeamnă de asemenea pe episcopi să reglementeze toate conflictele bisericești înainte de a ajunge în tribunalele păgânilor. Soluția ideală este aceea de a se ajunge la un acord binevoitor. Episcopul, sfătuit de preoții colaboratori, va analiza cazul și, după ce a ascultat ambele părți, va rosti judecata care are putere de lege.

Canonul X: despre înscrierea preoților în catalogul unei singure biserici Nu este permis unui preot să fie înscris în același timp în catalogul clerului din două orașe, adică în cel pentru care a fost sfințit la început și în cel unde se află acum, din cauza orgoliului său, fiindcă este mai important. Cei care acționează astfel trebuie să fie reintegrați în Biserica pentru care au fost hirotoniți și doar acolo pot exercita funcțiile bisericești. Însă, dacă cineva a fost transferat dintr-o Biserică într-alta, nu trebuie să mai aibă de-a face cu prima Biserică, sau cu capelele martirilor, sau cu casele săracilor și străinilor care depind de prima lui Biserică. Cel care, după publicarea acestei prescripții a marelui conciliu ecumenic, va îndrăzni să facă ceva care este interzis va trebui, conform deciziei conciliare, să-și piardă postul.

Canonul 11: despre săracii care vor să se transfere într-o altă Biserică Toți săracii, precum și cei care au nevoie de ajutor, trebuie, după o anchetă prealabilă, pentru a se transfera (într-o altă Biserică), să dețină scrisori bisericești sau scrisori de pace, însă nu și scrisori de recomandare, deoarece acestea nu se eliberează decât persoanelor suspecte.

Canonul 12: despre crearea de noi mitropolii Am auzit că unii, acționând contrar principiilor Bisericii, fac recurs la curtea imperială și împart astfel în două, prin promulgarea unor edicte imperiale, o provincie bisericească, astfel încât, din acel moment întâlnim doi mitropoliți în aceeași provincie. Sfântul conciliu decretează ca pe viitor niciun episcop să nu mai acționeze astfel; dacă o va face, va fi pe propria răspundere. Cât despre orașele care au primit, prin scrisoare imperială, titlul de mitropolie, trebuie, precum și episcopul care le guvernează, să se mulțumească doar cu un titlu onorific, iar drepturile propriu-zise trebuie să revină adevăratei mitropolii.

Canonul 13: despre preoții și lectorii care merg în alte episcopii Preoții și lectorii străini nu trebuie în niciun caz să-și exercite funcțiile într-un oraș străin fără să aibă asupra lor o scrisoare de recomandare de la propriul lor episcop. Transferul preoților și chiar al lectorilor de la o episcopie la alta este permis doar prin acord reciproc între cei doi episcopi.

Canonul 14: despre căsătoria lectorilor și cantorilor Deoarece în unele provincii este permisă căsătoria lectorilor și cantorilor, sfântul conciliu a decis că niciunul dintre aceștia nu trebuie să ia în căsătorie o femeie eretică; cei care au avut copii după ce au contractat asemenea căsătorii, dacă au botezat copiii deja la eretici, trebuie să-i introducă în comuniunea Bisericii catolice; dacă acești copii nu sunt încă botezați, sub nicio formă nu trebuie botezați la eretici și să nu accepte căsătoria lor nici cu un eretic, nici cu un evreu, nici cu un păgân, excepție făcând doar atunci când persoana care se căsătorește cu partea ortodoxă promite să îmbrățișeze credința tradițională. Dacă cineva acționează împotriva acestei prescripții a sfântului conciliu, va fi supus pedepselor canonice.

Canonul 15: despre diaconese O diaconesă nu poate fi hirotonită înaintea vârstei de 40 de ani și în urma unei anchete stricte. Dacă, după hirotonirea ei și exercitarea funcțiilor un anumit timp, neglijează harul lui Dumnezeu și se căsătorește, trebuie să fie anatemazată, precum și cel cu care s-a unit prin căsătorie. Este bine cunoscut faptul că în antichitatea creștină erau admise și femei la prima treaptă a ierarhiei bisericești, diaconatul. Însuși sfântul Paul vorbește despre aceste femei văduve care se înscriu în slujirea Bisericii, urmând niște criterii bine fixate, în 1 Tim. 5, 9-10: „Pentru ca o văduvă să fie înscrisă trebuie să aibă peste 60 de ani, să fi fost căsătorită o singură dată, să aibă o bună reputație în înfăptuirea operelor de caritate, să-și fi crescut copiii, să fie ospitalieră, să fi spălat picioarele sfinților, să fi ajutat pe cei necăjiți“.

Canonul 16: despre fecioarele consacrate și monahi O fecioară ce s-a consacrat Domnului Dumnezeu, de asemenea și un monah, nu trebuie să se mai căsătorească; dacă face acest lucru, trebuie să fie excomunicat; totuși, decretăm că episcopul locului are puteri depline pentru a îmblânzi această pedeapsă. Consacrarea în slujirea lui Dumnezei prin feciorie avea un caracter definitiv, astfel încât renunțarea la acest stil de viață atrăgea după sine excomunicarea.

Canonul 17: despre jurisdicția noilor parohii de la sate sau orașe Parohiile de prin sate sau din orașe ce aparțin unei Biserici trebuie să rămână sub guvernarea episcopilor care le dețin, mai ales dacă le-au administrat fără probleme timp de 30 de ani. Dacă în acești 30 de ani s-a întâmplat sau apare o problemă, cei care se cred nedreptățiți pot depune plângere înaintea sinodului eparhial. Dacă, în acest caz, episcopul crede că propriul său mitropolit l-a dezavantajat, trebuie să mergă mai departe să prezinte cazul înaintea exarhului (mitropolitul superior) sau înaintea episcopiei Constantinopolului, după cum s-a precizat mai sus. Dacă împăratul a fondat sau fondează un oraș nou, împărțirea parohiilor urmează împărțirea teritorială civilă.

Canonul 18: despre societățile secrete sau frății Societățile secrete, sau phratriai-frățiile, fiind interzise deja de legea civilă, trebuie să fie interzise cu atât mai mult în Biserica lui Dumnezeu; dacă se dovedește că preoți sau monahi s-au unit prin jurământ, ori și-au revărsat ura asupra episcopilor sau a colegilor în preoție, trebuie să fie demiși din funcțiile lor. Probabil cazul episcopului de Edesa, Ibas, acuzat de clerul său de mai multe rele, dintre cele mai odioase, a dat naștere publicării acestui canon.

Canonul 19: despre regularitatea întrunirii sinoadelor provinciale A ajuns la urechile noastre că în eparhii sinoadele episcopilor prescrise de canoane nu sunt respectate și din acest motiv multe reforme bisericești necesare sunt amânate. De aceea, sfântul conciliu a decis ca, urmând canoanele Sfinților Părinți, episcopii fiecărei provincii să se întrunească de două ori pe an, în locul stabilit de episcopul mitropolitan, și să rezolve cazurile care s-ar putea prezenta. Episcopii care nu se vor deplasa, chiar dacă se află în orașul lor, sănătoși și neîmpiedicați de vreo problemă urgentă, vor primi o mustrare frățească.

Canonul 20: despre transferul preoților de la un episcop la altul După cum am prescris mai sus, preoții care își desfășoară activitățile într-o Biserică nu trebuie să fie transferați în Biserica unui alt oraș, ci trebuie să continue să facă parte din Biserica în slujirea căreia au fost găsiți vrednici la început, excepție făcând totuși cei care, părăsindu-și țara, au trebuit în mod necesar să treacă la o altă Biserică. Dacă, contrar acestui canon, un episcop primește un preot care aparține unui alt episcop, episcopul și preotul trebuie să fie excluși din comuniune până ce preotul fugar va fi readus la Biserica lui.

Canonul 21: despre preoții și laicii care îi acuză pe episcopi Dacă unii preoți sau laici depun plângeri împotriva episcopilor, sau preoți care nu au dreptul să fie admiși, fără o anchetă prealabilă, să săvârșească o asemenea faptă, mai întâi de toate trebuie să fie examinată reputația lor.

Canonul 22: despre bunurile episcopului defunct După moartea episcopului lor, le este interzis preoților să acapareze bunurile care-i aparțineau; această interdicție a fost deja exprimată de canoanele antichității. Cei care acționează astfel riscă să fie destituiți.

Canonul 23: despre preoții sau monahii rebeli S-a adus la cunoștința sfântului conciliu că unii preoți și monahi, fără să fi primit misiune din partea episcopului lor, uneori chiar după ce au fost excomunicați de acesta, merg la Constantinopol, petrec acolo un timp îndelungat și produc tulburări publice, creează dezordini în treburile Bisericii și seamănă dezbinare în casele unora. Din această cauză, sfântul conciliu a decis ca cel răspunzător de sfânta Biserică a Constantinopolului să avertizeze mai întâi aceste persoane să părăsească capitala; iar dacă, fără pic de rușine, acelea continuă să rămână și să se poarte în același fel, același răspunzător va trebui să-i alunge din oraș și să-i trimită în țara lor. Preoții și monahii rebeli din antichitatea creștină își formaseră obiceiul ca, după ce au suferit o condamnare din partea episcopului lor, să meargă la Constantinopol.

Canonul 24: despre consacrarea mănăstirilor Mănăstirile, odată ce au fost consacrate conform voinței episcopului locului, trebuie să rămână mereu mănăstiri, iar bunurile ce le aparțin trebuie păstrate; aceste mănăstiri nu trebuie să mai devină locuințe lumești. Cine ar îndrăzni să facă acest lucru, ar trebui să fie supus pedepselor canonice.

Canonul 25: despre consacrarea noilor episcopi și administrarea veniturilor Bisericii Aflând că mai mulți mitropoliți își neglijează turma și amână (fără motiv) să consacre noi episcopi, conciliul a decretat că episcopii trebuie să fie consacrați în interval de trei luni (de la moartea episcopului), excepția fiind admisă doar atunci când există o necesitate urgentă pentru a amâna (consacrarea). Dacă mitropolitul nu respectă această prescripție, trebuie să fie supus pedepselor bisericești. Veniturile Bisericii lipsite de păstori trebuie să fie administrate în totalitate de economul acestei Biserici.

Canonul 26: despre economul episcopal Ajungând la cunoștința noastră faptul că în mai multe Biserici episcopii administrează bunurile bisericești fără a avea un econom, conciliul a decis că toate Bisericile care au un episcop să aibă și un econom luat dintre preoții acestei Biserici. El va administra bunurile Bisericii sub autoritatea episcopului; pentru ca administrația Bisericii să nu scape de sub control, bunurile bisericești să nu fie împrăștiate iar demnitatea preoților să fie păstrată integră.

Canonul 27: despre cei ce răpesc femei Referitor la cei ce răpesc femei, chiar și sub pretextul de a se căsători cu ele, și la cei care-i ajută pe răpitori și aprobă faptele lor, sfântul conciiu a decis că, dacă sunt preoți, să fie demiși din funcțiile lor, iar dacă sunt laici, să fie anatemizați. Am întâlnit în mai multe canoane pedepse bisericești mai aspre pentru laicii care nu respectă prescripțiile conciliare decât pentru clerici.

Canonul 28: despre privilegiile scaunului episcopal al Constantinopolului Conform tuturor decretelor Sfinților Părinți și recunoscând canonul celor 150 de episcopi, citit de curând, am considerat oportun să menținem aceleași privilegii Sfintei Biserici din Constantinopol, noua Romă. Sfinții Părinți au acordat, pe bună dreptate, scaunului Romei antice privilegiile sale, fiindcă acest oraș era un oraș imperial. Din același motiv, cei 150 de episcopi au stabilit că „noua Romă“, onorată prin rezidența împăratului și a senatului și bucurându-se de aceleași privilegii ca ale orașului imperial antic, trebuie să aibă aceleași avantaje și din punct de vedere bisericesc și să fie a doua după acesta. Astfel mitropoliții episcopiilor din Pont, din Asia proconsulară și din Tracia, precum și episcopii acelor părți ale episcopiilor ocupate de barbari, vor fi consacrați de sfântul scaun al Bisericii din Constantinopol, iar în episcopiile menționate mai sus, fiecare mitropolit, însoțit de episcopii din eparhie, îi consacră când necesitatea se prezintă, pe noii episcopi ai acestei eparhii, după cum toate acestea sunt prescrise în sfintele canoane. Însă, după cum am spus, mitropoliții acestor episcopii trebuie să fie consacrați de arhiepiscopul Constantinopolului, după ce alegerea s-a făcut conform obiceiului și a fost adusă la cunoștința scaunului Constantinopolului.

Canonul 29: despre un episcop destituit Reducerea unui episcop la calitatea de simplu preot este un sacrilegiu. Dacă pentru un motiv legitim acela nu mai poate îndeplini funcțiile episcopale, nu trebuie să îndeplinească nici funcțiile de preot; dacă a fost îndepărat din ministeriul său fără să fie vinovat, trebuie să fie reintegrat în demnitatea episcopală. Anatolius, arhiepiscopul Constantinopolului, a spus: Cei care au fost reduși de la demnitatea episcopală la cea prezbiterală, trebuie, dacă au fost condamnați din motive întemeiate, să fie considerați nevrednici să rămână în preoție; dacă au fost decăzuți fără motiv întemeiat într-un stadiu inferior, dreptatea cere ca, după ce și-au demonstrat nevinovăția, să-și recapete demnitatea și funcțiile episcopale.

Canonul 30: Deoarece episcopii din Egipt au amânat până acum semnarea Tomului către Flavian a sfântului arhiepiscop Leon, nu din rea voință împotriva credinței catolice, ci fiindcă ei spun că în provincia Egiptului nu este obiceiul ca asemenea lucruri să se înfăptuiască fără acordul arhiepiscopului și deoarece au cerut un răgaz până la numirea viitorului arhiepiscop de Alexandria, ni s-a părut oportun și conform carității ca ei să rămână la Constantinopol fără ca situația lor să se schimbe, în așteptarea consacrării arhiepiscopului de Alexandria; totuși ei vor da garanții că vor rămâne sau vor promite prin jurământ că nu vor pleca.

130
Translate »