Predică-studiu pentru ciclul despre erezii

„Evanghelia care ne împacă și ne cheamă: împotriva credinței fără ascultare și a comunității închise”

Texte principale: Matei 28:18–20; Efeseni 2:8–10; Ioan 14:15; Tit 2:11–14; Galateni 6:2.
Moto:

„Învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit.”
Matei 28:20

Introducere: două deformări opuse ale Evangheliei

Iubiți frați și surori în Hristos,

în studiul precedent am arătat de ce Biserica nu mai trăiește sub autoritatea Legii Torah, deoarece vechiul legământ și-a găsit împlinirea și sfârșitul în Hristos. Dar faptul că nu mai suntem sub Torah nu înseamnă că ucenicul lui Hristos a rămas fără porunci, fără ascultare și fără o viață nouă.

Astăzi trebuie să cercetăm două deformări care, deși par diferite, se sprijină una pe cealaltă.

Prima reduce Evanghelia la o simplă informație: Dumnezeu S-a împăcat cu omul prin Hristos, iar de aici înainte ascultarea, pocăința, sfințirea și poruncile lui Isus ar deveni aproape facultative.

A doua transformă Biserica într-o comunitate închisă, care vorbește despre adevăr, dar refuză dialogul, cooperarea, slujirea și recunoașterea lucrării lui Dumnezeu dincolo de propriile ziduri confesionale.

Una produce o credință fără ucenicie.

Cealaltă produce o doctrină fără dragoste.

Dar Evanghelia apostolică nu ne permite să alegem între adevăr și iubire, între har și ascultare, între identitate și deschidere.

Hristos ne poruncește să le păstrăm împreună.

I. Evanghelia este vestea mântuirii, dar nu doar o veste și nu o veste inertă

Trebuie să începem printr-o precizare cinstită.

În teologia Reformei, cuvântul „Evanghelie” poate fi întrebuințat într-un sens strict: făgăduința iertării și a justificării gratuite, pentru meritele lui Hristos, primită prin credință.

În această valență de înțelegere, Evanghelia nu ar fi o nouă lege și nu spune: „Fă aceste lucruri pentru ca Dumnezeu să te accepte.” Ea spune: „Hristos a făcut ceea ce tu nu puteai face; vino și primește prin credință.” Totuși apostolul Pavel o numește așa cum arătam în lecția trecută, predica din Duminica trecută și în materialul de pe site „legea Duhului de viață”, mai mult „Nou legământ”.

Acesta este adevărul pe care îl mărturisim fără echivoc: Evanghelia înlocuiește Legea.

Dar omul nu se justifică prin conduita sa, prin disciplina sa religioasă, prin iubirea sa sau prin împlinirea poruncilor. Este primit de Dumnezeu numai datorită lui Hristos, prin har, prin credință dar credința aceasta trebuie să fie una vie. La un moment dat am predicat despre ce este credința. Voi așeza acea predică în categoria clarificărilor doctrinare pentru a o găsi dvs. mai ușor pe site.

Dar apare erezia atunci când această distincție legitimă este transformată într-o separare: când vestea iertării este desprinsă de chemarea lui Hristos la pocăință, ascultare și ucenicie.

Marea Trimitere nu spune numai:

„Faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i…”

Domnul continuă:

„Învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit.”

Prin urmare, Biserica nu este trimisă doar să anunțe că există iertare, ci să formeze ucenici care învață să trăiască potrivit cuvintelor lui Hristos.

O veste care nu naște ucenicie a fost redusă.

O credință care refuză ascultarea a fost falsificată. Prin urmare este falsă credința care spune „Evaghelia nu are porunci” căci sfântul apostol Iacov ne arată „și dracii cred și se înfioară”. Simplul fapt că la declanșarea reformei accentul a fost pus pe har, nu exclude ascultarea.

Un Hristos prezentat numai ca achitator al păcătosului, dar nu și ca Domn al vieții sale, nu mai este Hristosul deplin al Noului Testament.

II. Nu suntem mântuiți prin ascultare, ci suntem mântuiți pentru ascultare

Aici trebuie anticipată acuzația care ni se poate aduce:

„Predicați mântuirea prin fapte. Îl puneți pe om să-și câștige mântuirea prin propriul efort.”

Răspunsul nostru este categoric:

Nu.

Nu spunem că faptele produc harul.

Nu spunem că ascultarea cumpără iertarea.

Nu spunem că omul cooperează cu Hristos pentru a-și completa justificarea.

Spunem ceea ce afirmă Apostolul Pavel:

„Prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Dar Pavel nu se oprește la versetul 9:

„Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost creați în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Ordinea este decisivă:

Nu facem binele ca să fim mântuiți.
Facem binele pentru că am fost mântuiți.

Faptele nu sunt rădăcina justificării, ci rodul credinței.

Ele nu sunt prețul harului, ci lucrarea harului în omul renăscut.

Ele nu completează crucea, ci arată că puterea crucii a început să ne transforme.

Chiar Formula Concordiei afirmă că voia, porunca și rânduiala lui Dumnezeu sunt ca cei credincioși să umble în fapte bune; acestea izvorăsc din împăcarea prin credință și din înnoirea lucrată de Duhul Sfânt, nu din puterea naturală a omului. Tot aceeași mărturisire avertizează să nu fie amestecate faptele în articolul justificării.

Aceasta este și poziția noastră:

Fără fapte la temelia mântuirii, dar nici fără roade în viața celui mântuit.

III. Luther împotriva credinței moarte

Tocmai cuvintele lui Martin Luther ne ajută să respingem acuzația că orice chemare la ascultare ar însemna automat justificare prin fapte.

În prefața sa la Epistola către Romani, Luther spune că adevărata credință este lucrarea lui Dumnezeu care îl schimbă pe om, îl naște din nou și aduce Duhul Sfânt în el. Apoi adaugă că este imposibil ca o asemenea credință să înceteze să facă binele.

Luther scrie:

„Credința nu întreabă dacă trebuie făcute fapte bune; înainte să fie întrebată, le-a și făcut și este mereu activă.”

Și mai puternic:

„Este tot atât de imposibil să separi faptele de credință precum este imposibil să separi căldura și lumina de foc.”

Așadar, nu noi îl contrazicem pe Luther atunci când spunem că adevărata credință ascultă.

Îl contrazice pe Luther acela care transformă sola fide în justificarea unei vieți sterile.

Luther respinge în aceeași măsură două erori:

• omul care crede că se justifică prin propriile fapte;
• omul care pretinde că are credință, dar în care nu există nicio înnoire, nicio iubire și nicio dorință de ascultare ci doar o opinie.

Harul gratuit nu este har inert.

Credința singură justifică, dar credința care justifică nu rămâne singură.

IV. Poruncile Evangheliei nu sunt reintroducerea Legii Torah și nici completarea acesteia

Este necesar să spunem și ceea ce nu afirmăm.

Noi nu înlocuim harul cu Sinaiul.

Nu readucem Biserica sub vechiul legământ.

Nu împărțim artificial Torah pentru a păstra asupra creștinului o parte din regimul mozaic.

Poruncile pe care le mărturisim sunt poruncile date de Hristos ucenicilor Săi și transmise de apostoli Bisericii.

Domnul spune:

„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.”

Și:

„Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea.”

Pavel spune că nu este fără lege înaintea lui Dumnezeu, ci se află sub legea lui Hristos. Tot el poruncește:

„Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos.”

Prin urmare, alternativa biblică nu este:

• ori Torah,
• ori lipsa oricărei porunci.

Alternativa este:

• vechiul legământ, care și-a încheiat rolul în Hristos;
• noul legământ, în care Duhul scrie voia lui Dumnezeu în inimile celor credincioși, iar aceștia trăiesc sub domnia lui Hristos.

Poruncile lui Hristos nu sunt scara pe care urcăm spre justificare.

Ele sunt drumul pe care merge omul deja primit prin har.

V. Harul nu doar iartă; harul educă

Apostolul Pavel spune în Epistola către Tit:

„Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață să rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie.”

Observați verbul:

harul ne învață.

Harul nu spune doar: „Trecutul tău este iertat.”

Harul spune și: „Ridică-te și învață un mod nou de viață.”

Harul nu ne lasă sub condamnare, dar nici sub tirania vechilor patimi.

Harul nu ne cere să ne mântuim singuri, ci produce în noi ceea ce Dumnezeu ne poruncește.

În aceeași prefață la Romani, Luther descrie credința drept o încredere vie în harul lui Dumnezeu, care îl face pe om gata să slujească tuturor de bunăvoie și cu bucurie.

Aceasta este Evanghelia întreagă:

Hristos ne iartă fără meritele noastre și tocmai prin această iertare ne eliberează pentru o viață a iubirii.

VI. Erezia comunității închise

A doua deformare este aceea a comunității care se absolutizează pe sine.

Ea spune, direct sau indirect:

„Hristos lucrează cu adevărat numai între zidurile noastre.”

„Numai noi am înțeles corect.”

„Orice dialog este compromis.”

„Orice colaborare înseamnă relativism.”

„Dacă nu avem comuniune confesională deplină, nu putem nici măcar sluji împreună, vorbi împreună sau recunoaște sinceritatea credinței celuilalt.”

Trebuie să distingem cu grijă.

Nu orice refuz al comuniunii sacramentale este sectarism.

O biserică are dreptul și responsabilitatea de a avea o disciplină sacramentală coerentă cu mărturisirea ei.

Nu orice diferență doctrinară este neimportantă.

Nu putem declara adevărate două afirmații care se contrazic direct.

Nu orice formă de ecumenism este sănătoasă.

Există un ecumenism superficial care ascunde diferențele, negociază adevărul și înlocuiește credința cu diplomația.

Dar din aceste adevăruri nu rezultă că izolarea este virtute.

Manifestul nostru nu susține relativismul și nici comuniunea confesională necondiționată. El afirmă explicit că identitatea și deschiderea nu sunt antagonice și distinge între comuniunea confesională deplină și colaborarea evanghelică responsabilă.

Putem spune unui alt creștin:

„Nu suntem de acord asupra tuturor doctrinelor și nu putem împărtăși toate actele de comuniune eclezială.”

Dar putem adăuga:

„Îți recunosc credința în Hristos, mă pot ruga pentru tine, pot vorbi cu tine, pot sluji alături de tine acolo unde conștiința și adevărul ne permit și pot primi de la tine o mărturie sau o mustrare dreaptă.”

Aceasta nu este relativizare.

Este smerenie creștină.

VII. Confesiunea Augustană nu cere uniformitate absolută

Cel care invocă tradiția lutherană trebuie să audă cu atenție chiar mărturisirea fundamentală a lutheranismului.

Articolul VII al Confesiunii Augustane afirmă că Biserica este adunarea sfinților în care Evanghelia este învățată drept, iar Sacramentele sunt administrate drept. Dar continuă:

„Pentru adevărata unitate a Bisericii este suficient acordul cu privire la învățătura Evangheliei și administrarea Sacramentelor.”

Și adaugă că nu este necesar ca tradițiile omenești, riturile și ceremoniile să fie pretutindeni identice.

Cuvântul important este „suficient”.

Confesiunea nu spune că fiecare formulare teologică, fiecare practică locală, fiecare accent pastoral și fiecare judecată istorică trebuie să fie identice până la ultimul detaliu.

Adevărata unitate are un centru obiectiv: Evanghelia și Sacramentele.

Prin urmare, folosirea fiecărei deosebiri ca motiv de separare produce nu fidelitate confesională, ci o nesfârșită fragmentare confesională.

Dacă orice diferență devine ruptură, atunci fiecare om sfârșește prin a constitui propria biserică pură, în care singurul membru sigur este el însuși.

Aceasta nu mai este eclesiologia Trupului lui Hristos.

Este individualism doctrinar sacralizat.

VIII. Adevărul nu ne dă dreptul să declarăm că numai noi suntem Biserica

Hristos are o singură Biserică.

Dar afirmația că Biserica este una nu dovedește că instituția noastră vizibilă epuizează această Biserică.

Una este să mărturisești:

„Există un singur Trup al lui Hristos.”

Alta este să insinuezi:

„Trupul lui Hristos coincide practic cu comunitatea noastră și cu cei care reproduc toate concluziile noastre.”

Prima este credință creștină.

A doua este tentație sectară.

Chiar Calvin, care nu relativiza doctrina, avertiza că anumite greșeli sau deosebiri asupra unor lucruri neesențiale nu sunt un motiv suficient pentru abandonarea unității Bisericii. El admitea că în mărturisirea comună pot pătrunde unele imperfecțiuni fără ca, prin aceasta, comunitatea să înceteze automat să fie Biserică.

Biserica adevărată nu este comunitatea în care nu există nicio greșeală omenească.

O asemenea comunitate nu există pe pământ.

Biserica este comunitatea adunată de Hristos prin Cuvânt și Duh, aflată permanent sub judecata și corectarea Scripturii.

A spune „noi putem greși” nu înseamnă relativism.

Înseamnă că numai Cuvântul lui Dumnezeu este infailibil, nu interpretarea noastră particulară.

IX. Wesley: adevăr fără ură și unitate fără confuzie

John Wesley nu a spus că doctrina este lipsită de importanță.

În predica Duhul catolic, el recunoaște că diferențele de opinie și de cult pot împiedica o unire exterioară deplină.

Dar întreabă:

„Deși nu putem gândi la fel, nu putem iubi la fel? Nu putem fi una în inimă, chiar dacă nu suntem una în opinie?”

Și răspunde:

„Fără îndoială că putem.”

Wesley spune că, păstrând anumite diferențe, copiii lui Dumnezeu se pot ajuta reciproc în iubire și în fapte bune.

Aceasta nu este chemare la un altar comun fără discernământ.

Este refuzul de a transforma dezacordul în ostilitate și identitatea confesională în izolare.

Noi putem contesta doctrina unui om fără să-i negăm demnitatea.

Putem respinge o afirmație fără să închidem orice ușă dialogului.

Putem păzi altarul fără să ridicăm ziduri în jurul fiecărei lucrări de milă, fiecărei conversații și fiecărei cooperări pentru binele aproapelui.

X. Luther: creștinul este liber și totuși slujitorul tuturor

Luther își deschide tratatul Despre libertatea creștinului cu două afirmații:

„Creștinul este stăpânul perfect liber al tuturor, nesupus nimănui.”

Și imediat:

„Creștinul este slujitorul deplin devotat al tuturor, supus tuturor.”

Prima propoziție apără justificarea prin credință: conștiința creștinului nu este roaba meritelor, tradițiilor omenești și încercării de a cumpăra harul.

A doua apără iubirea: omul eliberat de nevoia de a se salva pe sine este liber să se dăruiască aproapelui.

Aceasta răspunde ambelor erezii de astăzi.

Împotriva Evangheliei reduse la informație, Luther spune: cel îndreptățit devine slujitorul tuturor.

Împotriva comunității închise, Luther spune: libertatea creștină nu ne izolează, ci ne trimite spre aproapele nostru.

O comunitate preocupată numai să-și conserve puritatea, dar care nu mai slujește pe nimeni în afara ei, riscă să păstreze vasul și să piardă vinul.

XI. Adevărul și dragostea nu sunt concurenți

Ni se spune uneori:

„Contradicțiile nu pot fi simultan adevărate.”

Desigur.

Dacă cineva afirmă că Botezul regenerează, iar altul afirmă că nu regenerează, cele două propoziții nu au același sens și nu pot fi simultan adevărate sub același raport.

Dar această observație logică nu rezolvă singură problema eclesiologică.

Din faptul că două doctrine se contrazic nu rezultă automat:

• că numai una dintre comunități mai poate conține creștini adevărați;
• că orice dialog legitimează eroarea;
• că orice colaborare înseamnă comuniune confesională;
• că fiecare diferență cere despărțirea totală;
• că noi nu mai avem nimic de învățat de la cel cu care nu suntem de acord.

Adevărul ne obligă să numim contradicția.

Dragostea ne obligă să nu transformăm omul în contradicția sa.

Adevărul spune: „Nu pot afirma ceea ce consider fals.”

Dragostea spune: „Totuși nu te urăsc, nu te caricaturizez și nu refuz orice lucrare bună alături de tine.”

Aceasta este deschiderea responsabilă:

nici adevăr sacrificat pentru pace,

nici dragoste sacrificată pentru puritatea grupului.

XII. Trei deosebiri care trebuie păstrate

Pentru a evita confuzia, reținem trei deosebiri.

1. Justificarea și sfințirea

Justificarea este verdictul gratuit al lui Dumnezeu pentru Hristos.

Sfințirea este lucrarea Duhului în omul justificat.

Nu le amestecăm, dar nici nu le despărțim.

2. Comuniunea confesională și colaborarea creștină

Nu orice colaborare presupune acord doctrinar deplin sau acces comun la altar.

Putem coopera responsabil fără să pretindem că diferențele au dispărut.

3. Erezia și persoana aflată în eroare

O doctrină poate fi falsă și periculoasă.

Persoana care o mărturisește rămâne aproapele nostru, pentru care Hristos a murit și căruia îi datorăm adevăr, răbdare și iubire.

XIII. Testul unei Evanghelii întregi

Cum putem recunoaște Evanghelia apostolică?

Ea mărturisește simultan:

Hristos a făcut totul pentru mântuirea noastră.

Și:

Hristos are dreptul asupra întregii noastre vieți.

Ea spune:

Nu poți cumpăra harul prin fapte.

Și:

Harul primit nu te lasă fără roade.

Ea spune:

Adevărul contează.

Și:

Adevărul trebuie rostit în dragoste.

Ea spune:

Biserica are identitate.

Și:

Biserica nu este un club închis, ci un popor trimis în lume.

Ea spune:

Păziți învățătura apostolică.

Și:

Primiți-vă unii pe alții, după cum v-a primit Hristos.

Epilog: Evanghelia nu produce nici sclavi ai faptelor, nici spectatori ai harului

Iubiților,

noi nu predicăm că omul se mântuiește prin propriul efort.

Predicăm că omul este atât de pierdut, încât numai Hristos îl poate salva.

Dar predicăm și că Hristos nu îl salvează pentru a-l lăsa neschimbat.

Nu predicăm o Biserică fără hotare doctrinare.

Dar nici o comunitate care confundă hotarele cu zidurile și fidelitatea cu izolarea.

Nu spunem că toate doctrinele sunt la fel de adevărate.

Spunem că adevărul lui Hristos trebuie mărturisit cu smerenia celui care știe că el însuși trăiește numai prin har.

De aceea, împotriva celor două erezii de astăzi, mărturisim:

Suntem mântuiți numai prin har, numai pentru Hristos și numai prin credință; dar credința vie ascultă, iubește și slujește.

Și:

Biserica păzește adevărul fără să se închidă în sine, dialoghează fără să-și negocieze identitatea și slujește fără să transforme colaborarea în confuzie doctrinară.

Hristos nu ne-a poruncit doar să vestim că împăcarea a avut loc.

El ne-a poruncit:

„Faceți ucenici… învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit.”

Aceasta nu este mântuire prin fapte.

Este viața nouă care izvorăște din mântuirea primită în dar.

Și aceasta nu este ecumenism fără adevăr.

Este iubirea prin care adevărul lui Hristos devine vizibil în lume.

Amin.

Abonează-te aici la canalul nostru de Youtube

25