1. Introducere: Identitate și deschidere – nu antagonice, ci complementare
Ca Biserică Protestantă Evanghelică Valdenză – Metodistă – Lutherană, mărturisim cu recunoștință moștenirea noastră confesională, cu rădăcini în Reforma secolului al XVI-lea, în curajul mărturisitor al valdenzilor, în via spirituală a metodismului și în teologia harului a lutheranismului confesional. Credem că fidelitatea față de adevărul revelat în Scriptură nu exclude dialogul cu cei care îl caută, ci îl presupune.
Noi, slujitori ai Bisericii Protestante Evanghelice Valdenze–Metodiste–Lutherane, răspundem chemării lui Dumnezeu de a fi martori ai Evangheliei lui Isus Hristos în lume, rămânând fideli Scripturii, mărturisirilor Reformei, dar și conștienți de diversitatea Trupului lui Hristos. Credința noastră este ancorată în mărturisirea harului, în lucrarea lui Hristos cel răstignit și înviat, și în prezența reală a lui Dumnezeu în Cuvânt și Sacramente.
2. Fundamentul comuniunii: Hristos cel răstignit și înviat
Credem că unitatea Trupului lui Hristos nu se întemeiază pe uniformitatea tradițiilor liturgice sau pe identitatea confesională absolută, ci pe Evanghelia lui Isus Hristos, vestită cu credință, primit cu pocăință și trăită cu sfințenie (1 Corinteni 15:1-4; Romani 10:9-13). Acest nucleu al credinței este ceea ce ne îngăduie să recunoaștem lucrarea Duhului Sfânt și în afara propriului nostru cadru confesional, fără a relativiza adevărul.
3. Distincție clară: Comuniune confesională vs. colaborare evanghelică
Nu afirmăm o comuniune confesională deplină cu toate bisericile evanghelice sau reformate, dar nici nu negăm posibilitatea slujirii împreună, atâta timp cât Cristos este proclamat, iar Scriptura este luată în serios (Filipeni 1:15-18). În acest cadru, acceptăm invitații de a predica, de a sluji sau de a participa în diverse forme, fără a compromite identitatea noastră confesională. Prezența noastră în astfel de contexte nu este semn de trădare doctrinară, ci o mărturie despre harul care cheamă pe toți la unitatea în adevăr.
Comuniunea confesională deplină presupune unitate doctrinară, recunoaștere reciprocă a sacramentelor și slujirii. Nu pretindem că există această comuniune cu toate bisericile cu care colaborăm. Totuși, afirmăm că este legitimă și chiar necesară o colaborare pastorală responsabilă acolo unde este recunoscut Hristos, se vestește Evanghelia și se caută unitatea Duhului prin legătura păcii (Efeseni 4:3). Astfel conturăm în credința noastră ce este Harul și unitatea Trupului lui Hristos.
4. Harul nu este premiu pentru conformitate dogmatică, ci dar pentru cel smerit
A afirma că Dumnezeu lucrează doar în interiorul unei singure confesiuni înseamnă a reduce harul la o răsplată pentru ortodoxie formală. Noi credem că harul lui Dumnezeu este activ acolo unde se vestesc Cuvântul și pocăința, chiar dacă în mod imperfect. Domnul nu așteaptă ca omul să devină impecabil teologic pentru a-l atinge cu îndurare, ci se coboară în smerenie, acolo unde este chemat cu sinceritate (Isaia 57:15; Ioan 4:23).
Mărturisim cu fermitate că mântuirea este prin har, prin credința dăruită de Dumnezeu, nu prin merite sau prin apartenența la o tradiție confesională specifică. Acolo unde se predică Evanghelia curată și sinceră, unde Hristos este înălțat ca Domn și Mântuitor, acolo Duhul Sfânt este lucrător.
Recunoaștem că Trupul lui Hristos este mai larg decât o tradiție anume, fără a relativiza adevărul revelat. Dumnezeu lucrează și dincolo de granițele.
Harul nu este o răsplată pentru performanță dogmatică. Harul lui Dumnezeu este real, prezent, activ – și el nu se supune granițelor noastre confesionale. Harul nu este un trofeu acordat celor cu „teologia completă”, ci un dar pentru cei umili, pocăiți și credincioși.
Dacă Hristos este adevărul, atunci adevărul nu este o formulă, ci o Persoană. Iar această Persoană, Isus, nu a venit să fondeze o școală dogmatică, ci să mântuiască păcătoșii.
Când un frate baptist predică pocăința și mântuirea prin har, când un frate penticostal se roagă cu lacrimi în Numele lui Isus, când un credincios din altă tradiție mărturisește cu viața Evanghelia – noi nu avem voie să spunem: „Hristos nu este acolo.” Să negi lucrarea Duhului doar pentru că forma confesională diferă este blasfemie împotriva harului care suflă unde vrea El (Ioan 3:8).
5. În Biserica Triumfătoare nu vor exista compartimente confesionale
În Împărăția lui Dumnezeu, nu vor fi colțuri pentru lutherani, valdenzi, metodiști, baptiști, catolici sau ortodocși. Ci acolo vor fi toți cei care au trăit în credință, s-au pocăit de păcate, și au iubit pe Domnul Isus cu sinceritate (Apocalipsa 7:9-10). A ne despărți pe pământ cu ziduri confesionale absolute înseamnă uneori a risca să respingem ceea ce Dumnezeu a primit (Romani 14:3-4).
Fidelitatea este fără fanatism, este deschidere fără compromis. Suntem convinși că a fi lutheran, metodist și valdenz nu înseamnă a trăi izolat, ci a mărturisi o identitate clară într-o lume cu pluralism. Fidelitatea nu presupune exclusivism confesional rigid, iar deschiderea nu presupune abandon doctrinar.
6. Exclusivismul confesional – păcat împotriva unității Trupului lui Hristos
Exclusivismul confesional rigid, care proclamă că doar o singură confesiune ar fi Biserica adevărată, în timp ce toate celelalte sunt declarate „mincinoase”, „false” sau „ereticizante”, nu este o dovadă de fidelitate față de adevăr, ci o denaturare a chemării apostolice la unitate în Hristos.
Apostolul Pavel întreabă retoric: „Hristos a fost împărțit?” (1 Corinteni 1:13), mustrând orice tendință de a-L confisca pe Hristos în numele unei tabere confesionale. Când o teologie sistematică devine criteriul exclusiv de apartenență la Trupul lui Hristos, în locul credinței mântuitoare în Hristos cel răstignit și înviat (Romani 10:9; Efeseni 2:8), aceasta devine o idolatrie a formei, nu o fidelitate față de conținutul Evangheliei.
Exclusivismul confesional nu este doar o eroare eclesiologică – el este un păcat împotriva unității Bisericii, un refuz de a recunoaște lucrarea harului lui Dumnezeu în afara propriului cadru teologic. Este o închidere a porților Împărăției în fața acelora pe care Dumnezeu însuși nu le închide (cf. Luca 9:49-50; Marcu 9:38-40). Este o formă de fariseism dogmatic care condamnă tot ce nu corespunde unei grile înguste de „ortodoxie confesională” și transformă adevărul în sabie, nu în lumină.
Desigur, credința trebuie mărturisită cu claritate, iar doctrina nu este opțională. Dar comuniunea cu frații care Îl mărturisesc pe Hristos, predică Evanghelia și trăiesc în pocăință nu trebuie condiționată de perfecțiunea sistemului teologic, ci de prezența Duhului Sfânt în viețile lor (cf. Galateni 3:2-3; 1 Corinteni 12:3). A nega aceasta este a contrazice Scriptura.
Așadar, un exclusivism confesional care proclamă: „Numai noi suntem Biserica, toți ceilalți sunt în rătăcire” este nu doar o poziție teologică îngustă, ci o deformare a chemării lui Hristos la iubire, unitate și adevăr.
7. Exemplul apostolic și datoria slujirii interconfesionale
Apostolul Pavel a predicat Evanghelia în sinagogi, în agora, în case de greci și romani. A slujit celor din afara tradiției iudaice, fără să-și dilueze mesajul. În același duh, noi credem că slujirea interconfesională este un act de iubire creștină, nu de trădare teologică.
8. Spre o teologie a răspunderii ecumenice
Ecumenismul responsabil nu este confuzie doctrinară, ci comuniune în dragoste, mărturie în adevăr și slujire în umilință. Misiunea noastră este să fim punte, nu zid de separare. Nu confundăm diversitatea cu relativismul, ci vedem în aceasta o chemare la discernământ duhovnicesc și unitate în jurul lui Hristos.
9. Concluzie: Fermitate în adevăr, smerenie în slujire
Suntem fermi în convingerile noastre doctrinare, dar smeriți în slujirea noastră. Nu punem semnul egal între tradiție și mântuire, ci proclamăm Evanghelia lui Isus Hristos ca unic temei al vieții veșnice. Deschiderea spre dialog nu este compromis, ci o formă de ascultare a poruncii: „Faceți ucenici din toate neamurile…” (Matei 28:19). Iar slujirea împreună nu este trădare, ci o mărturie a harului care ne leagă dincolo de granițe confesionale.
Rămânem ancorați în Hristos, fermi în credință, deschiși spre dialog, slujind cu responsabilitate în lume. Nu ne rușinăm de Evanghelie, dar nici nu ne vom rușina să iubim frații care nu gândesc ca noi. Mărturia noastră este în fața lui Dumnezeu, nu în fața tribunalelor confesionale.
Slujim în numele lui Isus Hristos, Adevărul care ne face liberi, nu prizonieri ai exclusivismului doctrinar.
10. Clarificare confesională: Deschidere fără relativism, fidelitate fără exclusivism
În urma reacțiilor primite și a unor interpretări greșite, dorim să întărim câteva puncte esențiale privind poziția noastră confesională. Acest manifest nu este o diluare a mărturisirii doctrinare, ci o reafirmare a angajamentului nostru față de adevărul Scripturii în duhul dragostei frățești.
10.1. Crucea nu este un trofeu confesional. Nu ne rușinăm de Evanghelie și nici de identitatea noastră protestantă. Însă respingem folosirea crucii ca armă de excludere. Crucea este locul unde Hristos a suferit pentru toți – nu simbolul unui club confesional exclusivist. A o reduce la o etichetă denominatională înseamnă a-i răpi universalitatea mântuitoare.
10.2. Identitatea confesională autentică se exprimă prin fidelitate și deschidere. Fidelitatea nu înseamnă izolare, iar deschiderea nu presupune compromis. Reformatorii nu au întemeiat o nouă sectă, ci au chemat Biserica întreagă la o reînnoire a fidelității față de Scriptură. Ne situăm în această tradiție reformată viuă, nu într-o enclavă dogmatică rigidă.
10.3. Dogma fără iubire devine un idol, iar iubirea fără adevăr devine sentimentalism.
Nu aderăm la „evanghelii seci” fără conținut doctrinar. Mărturisim justificarea prin har, prin credință, în Hristos. Dar refuzăm transformarea doctrinei într-un criteriu de segregare confesională. Dragostea pentru aproapele nu poate fi negociabilă. „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17), dar acest Cuvânt nu se predică fără iubirea Celui ce l-a rostit.
10.4. Unitatea nu înseamnă uniformitate, ci comuniune în Hristos.
Nu căutăm alianțe religioase fără discernământ. Dar nici nu respingem, din orgoliu confesional, lucrarea Duhului Sfânt în alte tradiții creștine. Unde este Hristos predicat, acolo este și har, și mântuire. Nu avem monopol pe Hristos.
10.5. Refuzăm exclusivismul teologic ca păcat împotriva unității Trupului lui Hristos.
Atitudinea „numai noi suntem Biserica adevărată” este nu doar teologic greșită, ci și pastoral distructivă. Reforma nu a fost o izolare, ci o chemare la întoarcerea întregii Biserici la Cuvântul lui Dumnezeu.
Credința mântuitoare nu este ideologie confesională. Ea este darul lui Dumnezeu, lucrat prin predicarea Cuvântului și puterea Duhului Sfânt – nu doar în interiorul unei tradiții, ci oriunde Hristos este predicat și primit.
Cu această completare, reafirmăm că deschiderea responsabilă nu este relativism, iar fidelitatea confesională nu este exclusivism. Așa să ne ajute Dumnezeu.
11. Poziție Pastorală Teologică
În continuitate cu Manifestul despre slujirea ecumenică responsabilă
11. 1. Premisa fidelității în Hristos, nu într-o epocă
Credința creștină nu este o relicvă istorică și nici o confesiune încremenită într-un secol anume, ci o trăire vie în Hristos cel înviat, care lucrează astăzi prin Duhul Sfânt. Fidelitatea față de Scriptură nu se măsoară prin atașamentul față de o epocă (Secolul al XVI-lea), ci prin disponibilitatea Bisericii de a-L vesti pe Hristos în adevăr, în contextul vremii prezente.
11. 2. Reforma ca început, nu final
Reforma Protestantă a fost o reînnoire începută, nu o dogmatizare încheiată. Nu a fost un eveniment menit să închidă Biserica într-un timp trecut, ci să o deschidă spre Adevărul revelat, cu smerenie și discernământ. Valdenzii, metodiștii și luteranii istorici autentici au avut același scop: să recupereze centralitatea lui Hristos, nu să idolatrizeze o confesiune.
11. 3. Mărturisirea fără exclusivism
O Biserică mărturisitoare nu este o Biserică izolată. Fidelitatea doctrinară nu este sinonimă cu excluderea celorlalți. Noi credem că dragostea față de Adevăr se arată prin dialog sincer, nu prin anatemizarea celor care nu împărtășesc toate punctele confesionale. Slujirea interconfesională responsabilă înseamnă tocmai discernerea conținutului Evangheliei fără a transforma diferențele în bariere ale urii frățești.
11. 4. Harul nu e proprietate confesională
Justificarea prin har, prin credință, în Hristos nu aparține unei confesiuni, ci este darul lui Dumnezeu pentru întreaga lume (Romani 3:22-24). Nicio formulare confesională nu e mai mare decât Cuvântul lui Dumnezeu. Unde este proclamat Hristos cel răstignit și înviat pentru păcătoși, acolo este Evanghelia.
11. 5. Răspundem nu prin polemică, ci prin lucrare
Această poziție nu este o replică polemică, ci o reafirmare a vocației noastre pastorale. Nu vrem să alimentăm conflicte confesionale, ci să oferim o alternativă evanghelică bazată pe: Scriptură, har, slujire și mărturie vie. Nu confundăm exclusivismul cu fidelitatea. Nu confundăm fermitatea cu agresivitatea teologică.
11. 6. Hristos este centrul, nu confesiunea
Suntem chemați să mărturisim Adevărul Scripturii, dar fără a neglija porunca iubirii. Hristos nu ne-a trimis să construim fortărețe confesionale, ci să fim sare și lumină în lume. Fără compromisuri doctrinare, dar cu brațele deschise. Nu relativizăm nimic, ci proclamăm totul: Hristos este Adevărul, nu o epocă, nu o formulare, ci o Persoană vie.
Soli Deo Gloria.
Pastor LEONTIUC MARIUS SEBASTIAN
Abonează-te aici la canalul nostru de Youtube
346
